Ce ţară e asta?!                                REGIONALIZARE

Ce ţară e asta în care o mână de politicieni, organizaţi în Parlamentul României, îşi jefuiesc propriii cetăţeni? Ce ţară e asta în care parlamentarii măcelăresc legile pentru a-şi organiza raptul naţional?! Ce ţară e asta în care cetăţenii trimit, în cunoştinţă de cauză, hoţi în Parlamentul României?
Ce ţară e asta în care politicienii cu dosare penale atacă Justiţia şi în asta sunt ajutaţi de jurnalişti? Ce ţară e asta în care premierul şi vicepremierul sfidează sistemul de Justiţie, transmiţând astfel mesajul că a încălca Legea nu este ceva grav?! Că politicienii sunt deasupra Legii?! Ce ţară e asta în care jurnaliştii scriu la comandă, poartă războaiele personale ale politicienilor, îşi organizează redacţiile în tabere de război contra Justiţiei şi găsesc justificări halucinante corupţilor? „De ce abia acum? Las` că ştim noi!”. ”Măiestria” jurnalistică, cea care a făcut saltul de la găina cu pui vii la Binomul SRI-DNA, măiestria jurnalistică în slujba găinii cu puii de aur, să curgă banul, să se înmulţească, principiile pot să moară de foame.

Ce ţară e asta în care corupţii dau vina pe şobolani că au ros fibra optică a sistemului de management al traficului din Bucureşti? Ce ţară e asta în care regiile de servicii către populaţie jăcmănesc cetăţenii umflând preţurile de zeci de ori mai mult? Ce ţară e asta în care instituţii întregi formate din cetăţeni români pun la cale jaful banilor europeni şi a bugetului de stat?! Ce ţară e asta în care primarii sunt hoţii cei mai neruşinaţi?! Ce ţară e asta în care autostrăzile nu pot fi construite pentru că se fură banii, materialele şi se recepţionează lucrări care pun în pericol siguranţa cetăţenilor? Ce ţară e asta în care se fură pe faţă şi cetăţenii asistă pasiv votând-i în continuare pe hoţi?!

Ce ţară e asta în care cetăţenii fură cot la cot, în scheme elaborate şi arborescente, pe verticală, de sus până jos, până la ultimul salariat dintr-o primărie de ţară, pe orizontală, toţii angajaţii unui departament, făcându-şi cu ochiul unii altora, acoperindu-se unii pe alţii, imaginând cele mai inimaginabile scheme de furat?! Creativitatea pusă în slujba furtului naţional?! Ce ţară e asta în care pentru fiecare şurub se găseşte un hoţ care nu rezistă tentaţiei de a nu îşi însuşi ceva ce nu îi aparţine?! Ce ţară e asta în care persistă justificarea „las` că Statu` are de unde, nu se simte că fur un şurub”?!

Ce ţară e asta în care auzi „dă ceva şi se rezolvă!”, „las` că ştiu eu pe cineva care te rezolvă, da` ungi cu ceva, nu pe de-a moaca!”?! Ce ţară e asta unde complicitatea dintre corupţi şi cei care abia aşteaptă să fie corupţi e atât de vădită, iar cei care abia aşteaptă să fie corupţi le sticlesc ochii-n cap trimiţând semnale că ei sunt gata să fie corupţi, că în ei se poate a avea încredere, că şi gura lor vrea să halească ceva mai mult, mai bun, orice, dar să fie ceva să le pice pleaşcă?! Semnale că ei s-au săturat să fie cinstiţi pentru că cinstea „nu ţine de foame”?!

Ce ţară e asta în care sociologii măsluiesc sondaje deformând realitatea/percepţia publică/sănătatea mentală a unui popor doar de dragul banilor, pentru că şi ei vor să trăiască mai bine, să halească o friptură mai bună, să îşi cumpere ceasurile cu care să se fudulească, maşinile scumpe şi excursiile în care să se arate ce plini de ei sunt? „Cinstea nu ţine de foame, avem rate, avem copii, avem dorinţe, nu putem rămâne mai prejos de alţii care se fâţâie cu maşini de lux, ceasuri scumpe, haine de firmă. O viaţă am!”.

Ce ţară e asta în care unii de îşi spun moderatori de televiziune, iar alţii realizatori, directori de programe, aduc în faţa camerelor curvele, hoţii, evazioniştii, criminalii, politicienii corupţi şi îi prezintă drept modele răsturnând scara valorilor unei societăţii? Aruncând la coş decenţa, bunul simţ, performanţa, având tupeul să se justifice spunând că nu se creşte nivelul de cultură cu televizorul. Aşa e, dar televiziunea este oglinda care reflectă viaţa unei societăţi, iar tot ce pui în oglinda aia e luat drept model pentru că trăim vremurile astea în care vizualul e un fel de mediator între diferite medii, clase sociale, mesaje social-politice-economice, popularizează chiar şi cele mai sofisticate mesaje, uşurează, sau ar trebui, deschiderea spre tot ce este diverit/divers. Ce ţară e asta în care consumatorii de programe tv se complac în pasta asta mediatică abjectă, putridă, fetidă, sufocantă, care pune pe soclu prostituţia, hoţia, corupţia, prostul gust, mizeria?!

Ce ţară e asta în care universitarii stau cu mâinile-n sân lipsiţi de reacţie la felul în care Universitatea a fost călcată în picioare, un întreg sistem de învăţământ e târât în noroiul abject al furtului promovat drept mijloc de ascensiune profesională şi în cele din urmă recompensat cu bani de la buget, oficializând furtul?! Ce ţară e asta în care două jurnaliste, Emilia Şercan şi Sidonia Bogdan, sau profesorul universitar Marian Popescu, sunt lăsaţi singuri pe frontul luptei împotriva plagiatului?!

Ce ţară e asta în care preşedintele unei astfel de ţări, care pare că se destructurează valoric, îşi vede doar de vizitele de pe agendă fără să simtă urgenţa unei strategii naţionale de reconstrucţie a conştiinţei naţionale?! Ce ţară e asta în care cuplul prezidenţial, ambii profesori, nu depun toate eforturile salvării sistemului Educaţiei din deriva în care se află?!

Ce ţară e asta în care partidul care îşi spune „cel mai mare”, urmaşul PCR-ul, nu înţelege că „cel mai mare partid” nu ar trebui să însemne „cel mai corupt partid”, că acest „cel mai mare” este de fapt un atentat la siguranţa naţională prin politica constantă de jefuire a României?!

Ce ţară e asta în care Serviciile au asistat, dar şi au pus umărul la construcţia unui dintre cele mai corupte state din Europa?! Ce ţară e asta în care Serviciile duc războaie între diferite grupări doar pentru acapararea Puterii?! Ce ţară e asta în care cetăţenii, fie că activează în Servicii, lucrează în Administraţia locală sau centrală, în Justiţie, Sănătate, Educaţie, Apărare, Transporturi, nu se simt covârşiţi de vinovăţie pentru fiecare ilegalitate pe care o comit în folosul lor sau al altora, pentru că închid ochii?! Ce ţară e asta în care cetăţenii oneşti nu reuşesc prin modul lor de comportament social să ofere un model demn de urmat, să îi ruşineze pe ceilalţi?! Sunt prea puţini oameni oneşti? Sunt prea tăcuţi? Prea pasivi? Cred că nu îi afectează raptul naţional?

Cu acest gen de întrebări se poate continua la nesfârşit ceea ce dovedeşte că suntem într-o derivă morală profundă. Îmi revine în minte o imagine văzută acum două săptămâni undeva pe şosele patriei. Şosele pe ale cărora margini zăreşti leşurile contorsionate ale animalelor lovite-n plin de maşinile în viteză, biete creaturi care îşi găsesc astfel sfârşitul. Maşina în care eram rula pe banda întâi cu o viteză rezonabilă, astfel că am şi acum în minte imaginea unui câine cu blana lucioasă neagră aplecat cu botul în hoitul unui animal mort pe marginea şoselei.

Cum maşina în care eram rula fără viteză am văzut momentul în care câinele şi-a ridicat privirea şi botul plin de sânge din hoitul din care se înfrupta. Privirea aceea cu ochii galbeni în care erau amestecate frica, plăcerea intensă a sângelui, a cărnii, a oaselor zdrobite, dezorientarea şi indecizia dacă să fugă sau să rămână lângă pradă. A calculat o fracţiune de secundă realizând că maşina va trece pe lângă el fără să îl lovească, fără să oprească, fără ca nimeni să îl gonească pe el de la hoitul-pradă pe care îl stăpânea.

Privirea mai conţinea ceva. Sfidarea. Privirea aia a câinelui sălbăticit devorând hoitul unui alt animal (fie că era tot un câine sau altceva) e aceeaşi privire a corupţilor care ies din arest, de la DNA, a corupţilor care tronează în studiouri de televiziune ţinându-ne prelegeri de victimizare, plângându-se că ei sunt nevinovaţi şi hăituiţi. Frica aia pe care o zăreşti în ochii lor e frica vinovată, nu e frica nevinovatului hăituit, e frica hoţului prins. Neruşinarea cu care se uită în camerele de luat vederi şi ţin lungi discursuri sforăitoare despre cât au muncit ei pentru patrie, e neruşinarea cu care îşi ocupă fotoliul în Parlamentul unde pun la cale furtul şi crima, e sfidarea din ochii câinelui ăluia cu botul plin de sânge.

Astea sunt amestecate în privirea lor: frica de lege, frica că vor fi prinşi, sfidarea la adresa noastră, plăcerea de a fura, disonanţa cognitivă ca un duh rău care le dictează discursul autojustificării pentru că fură cu neruşinare, dar ei au acest drept fiind deasupra legii. Privirea complice dintre primarul Bucureştiului şi fostul său şofer e privirea câinelui cu botul plin de sânge, e ceea ce îi uneşte pe toţii, această complicitate vinovată. E semnul Elenei Udrea în plin Parlament al României, felul în care se privesc ei cu toţii, felul în care se acoperă unii pe alţii, felul în care joacă teatrul taberelor politice diferite, dar împreună în rapt, este codul complicităţii, codul crimei. Plăcerea crimei. Ce ţară e asta? România în 2015. 

Preluare: adevarul.ro / Autor: Daniela Rațiu